România se află în plină dezbatere privind modul în care va fi implementat programul MLI, o inițiativă europeană finanțată prin instrumentul SAFE. Discuțiile sunt din ce în ce mai accentuate pe întrebarea referitoare la cât din valoarea contractelor de apărare va rămâne în economia națională. În context, se analizează dacă fondurile vor avea un impact concret asupra industriei românești și asupra creării de locuri de muncă.

SAFE: finanțare atractivă, dar tot datorie

Instrumentul SAFE permite statelor membre UE accesul la condiții preferențiale de creditare pentru achiziții de apărare. Cu toate acestea, programul se bazează pe împrumuturi, nu pe granturi directe, ceea ce înseamnă că obligația de rambursare revine fiecărui stat în parte. Această realitate financiară devine subiect de discuție în România.

Liderul PSD, Sorin Grindeanu, a remarcat recent aspectul fiscal al programului, afirmând că „Acei bani vor fi dați înapoi de români, de toți românii. Și atunci e nevoie de o transparență mai mare.” El a evidențiat că, deși 4 miliarde de euro sunt deja clar alocate pentru anumite proiecte, celelalte 11–12 miliarde de euro sunt mai greu de urmărit în ceea ce privește utilizarea exactă.

Grindeanu a subliniat și importanța ca banii investiți în apărare să fie circulați în economia locală, generând locuri de muncă, dezvoltare industrială și facilități. În opinia sa, transparența în alocarea și utilizarea fondurilor este încă insuficientă, fapt ce afectează planificarea economică și militară.

Întrebarea-cheie: unde rămâne valoarea economică?

Specialiștii și oficialii politici au discutat recent impactul economic al programului. Nicoleta Pauliuc, președinta Comisiei pentru Apărare din Senat, a adus în discuție lipsa de claritate privind proporția banilor care rămân efectiv în România. Ea a întrebat concret: „Din fiecare euro contractat, câți cenți ajung într-o fabrică românească, la un inginer român, la un furnizor local?”

Aceasta este o problemă esențială pentru programul MLI, care poate ajunge la câteva miliarde de euro și poate influența structura industriei naționale de apărare pentru decenii. În context, rolul strategiei de negociere devine un factor decisiv pentru obținerea unei părți semnificative din valoarea contractelor.

Cealaltă întrebare relevantă este legată de impactul real asupra industriei. Se analizează câte locuri de muncă înalt calificate, câte facilități și uzine pot fi create dacă o parte din fonduri rămâne în economia națională. Aceasta provine din preocuparea exprimată de reprezentanții industriei, care doresc să vadă un efect real, concret, în economia românească.

Limitele regulii de producție europeană

Regulile SAFE stipulează că cel puțin 65% din valoarea fiecărui contract trebuie să fie produsă în Uniunea Europeană. Însă, această cerință nu garantează participarea industrială autohtonă a României. Parte din această constrângere constă în faptul că participarea favorizează companii care deja sunt integrale în ecosistemul industrial european, precum Rheinmetall, Airbus sau Leonardo.

Mai precis, aceste companii sunt eligibile în baza pragului de 65%, iar producția se concentrează în principalele țări cu baze industriale consolidate, precum Germania, Franța, Italia sau Spania. În aceste condiții, șansele pentru o participare industrială significantă din partea României depind mai mult de strategia de negociere, decât de garanțiile regulatorii.

Camerele de dialog între oficiali și industrie au evidențiat că participarea României la aceste proiecte va fi influențată de abilitățile de negociere și de capacitatea de a convinge partenerii europeni să integreze componente și producție locală, acolo unde este posibil.

Stabilitate financiară și întoarcere industrială

Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a situat dezbaterea în contextul stabilității macroeconomice. El a subliniat că „Nu există stabilitate financiară sau securitate fără securitate militară națională, regională și europeană.”

De asemenea, el a explicat că impactul fiscal al programului SAFE depinde de modul în care fondurile împrumutate se întorc în economie sub formă de contracte industriale interne. Dacă aceste împrumuturi generează achiziții și producție locală, efectul multiplicator poate acoperi o parte din cheltuieli, contribuind la stabilitatea economică. În caz contrar, România poate ajunge să suporte o datorie publică mai mare, fără creștere a bazei industriale.

Această dinamică are relevanță mai ales pentru programe de achiziții masive precum MLI, unde echilibrul între costuri și beneficii industriale este esențial.

Capacitatea de negociere devine decisivă

Un aspect strategic, menționat de fostul ministru al Apărării, Ioan Mircea Pașcu, se referă la abilitățile de negociere ale României. Acesta a propus ca achizițiile de apărare să fie abordate prin „negocieri patriotice,” evitând „atitudinile de tip vasal” din trecut.

Radu Ștefan Oprea, secretar general al Guvernului, a explicat că regulile SAFE nu interzic cooperarea industrială sau transferul de tehnologie. Însă, nivelul de implicare industrială internă depinde de modul în care fiecare stat negociază contractele și utilizează această posibilitate.

Polonia a fost citată ca exemplu de țară care a reușit constant să obțină participare industrială în proiectele sale majore de apărare. Decizia pentru programul MLI trebuie să fie considerată o strategie de reconstrucție a unui ecosistem industrial de apărare, prin producție locală, integrare și mentenanță de durată.

Se vehiculează posibilitatea ca unii ofertanți să asigure niveluri de localizare de până la 80%, ceea ce ar genera mii de locuri de muncă calificată și ar integra companii românești în lanțurile europene de aprovizionare. Alternativa ar fi ca România să îndeplinească cerința de 65% a regulilor europene, dar să lase cel mai mare venit industrial în alte state.

Rezultatul final va depinde, astfel, de abilitatea României de a negocia cu partenerii europeni și de a asigura un echilibru între blocajele birocratice și oportunitățile de dezvoltare industrială.