Iranul păstrează o conducere formală clară, dar controlul efectiv asupra deciziilor rămâne neclar în contextul situației actuale. În centrul acestei dinamici se află Mojtaba Khamenei, liderul suprem, care a preluat funcția după moartea tatălui său, Ali Khamenei, în data de 28 februarie, începutul războiului. Cu toate acestea, prezența sa publică este redusă, iar atribuțiile aproape exclusiv simbolice, în condițiile în care nu a fost vizibil în public din momentul preluării funcției.

Puterea formală și absența vizibilității

Mojtaba Khamenei a emis câteva declarații scrise, inclusiv o referire la menținerea închise a Strâmtorii Ormuz, dar oficialii iranieni au recunoscut că acesta a fost rănit în primele atacuri, suferind multiple răni, posibil și la nivelul feței. Aceste răni ar putea afecta capacitatea sa de a comunica și de a influența deciziile zilnice ale regimului. În lipsa aparițiilor publice și a intervențiilor vizibile, sistemul de conducere pare mai puțin centralizat și mai fragmentat.

Decizii diplomatice și contextul actual

În domeniul diplomației, autoritatea pare încă a fi exercitată de cei din jur, dar fără o direcție clară. Ministrul de externe, Abbas Araghchi, continuă să reprezinte Iranul în negocieri cu SUA, sub conducerea președintelui Masoud Pezeshkian. Totuși, rolul său pare mai mult operațional, controlul asupra deciziilor fiind deocamdată limitat. De exemplu, declarația inițială privind reluarea traficului prin Strâmtoarea Ormuz a fost retractată rapid, sugerând o lipsă de coordonare sau control real asupra mesajelor diplomatice și militare.

Negocieri și blocaje
Blocajul în continuare în procesul de negociere cu SUA, inclusiv refuzul de a relua discuțiile la Islamabad, indică o lipsă de angajament clar din partea regimului iranian. Pezeshkian exprimă o poziție moderată, dar nu promovează o politică proprie clară, iar decizia de a limita discuțiile reflectă o anumită reticență de a se angaja pe o direcție precisă.

Controlul asupra pârghiilor de putere

În schimb, controlul asupra pârghiei de presiune esențiale, precum Strâmtoarea Ormuz, aparține Gardienilor Revoluției, conduși de Ahmad Vahidi. Aceștia operează în mare parte în spatele ușilor închise, având responsabilitatea asupra acțiunilor militare, precum blocada în Hormuz și atacurile în Golf, care au determinat ritmul crizei actuale.

Figura lui Ghalibaf și influența militară
Mohammad-Bagher Ghalibaf, fost comandant al Gardienilor Revoluției și actual președinte al Parlamentului, devine figura vizibilă a momentului. El a fost implicat în negocieri și a transmis mesaje publice pentru a prezenta războiul în termeni pragmatici, nu cu accent ideologic. Rolul său, însă, este complicat de opoziția din Parlament și media conservatoare, care percep orice dialog cu inamicii Iranului ca pe o dovadă de slăbiciune.

Un sistem în funcțiune, dar divizat

Imaginea generală este a unui sistem care funcționează, dar nu este condus de un centru unic clar. Controlul real asupra deciziilor, mai ales asupra aspectelor militare și strategice, rămâne în mâinile pârghiilor armate, precum Gardienii Revoluției, în timp ce conducerea politică formală și diplomatică pare fragmentată și mai puțin direct implicată în decizii majore.