O îngrijitoare, după ani de muncă în Italia, se confruntă cu dificultăți la revenirea în România, marcate de pierderea unei fiice și nevoia de a îngriji nepoatele.

Numeroase femei din România aleg să lucreze ca îngrijitoare în Italia, sperând să asigure un trai decent familiilor lor. Însă, această situație aduce adesea o distanțare emoțională de cei dragi și o singuratate profundă, chiar și după scurtele vizite în țară.

Povestea Aureliei, o femeie care a lucrat 13 ani ca îngrijitoare în Italia, este un exemplu. A fost nevoită să revină definitiv în România după moartea fiicei sale într-un accident rutier, având acum responsabilitatea de a crește două nepoate foarte mici.

“Sunt o fostă îngrijitoare, am lucrat 13 ani în Italia. O tragedie, moartea unei fiice, m-a determinat să mă întorc definitiv acasă. Acum mă ocup de creșterea a două nepoate gemene. Am muncit și cu contract, și fără, în Sicilia.”, a declarat Aurelia pentru sursa citată.

Îngrijitoare în Italia: “Anul a trecut repede, iar acasă nu mai e la fel”

Aurelia a împărtășit că, în timpul activității sale în Italia, putea să se întoarcă în România doar o dată pe an. Revenind în țară, realiza că separarea de familie o făcea să se simtă străină în propria-i țară.

“Când stăteam în Italia, sufeream enorm, așa cum probabil ați trăit și voi toate, în special în timpul sărbătorilor, când nu eram lângă cei dragi. Mă întorceam o dată pe an, iar vecinii și prietenii mă întrebau mereu când plec.”

“Nimeni nu m-a întrebat dacă mă întorc definitiv. Mă simțeam ca o străină. Copiii au crescut, oamenii nu mai erau la fel. Asta e prețul separării de casă. Unele dintre voi ați avut poate norocul să fiți mai aproape de familie.”, a completat femeia.

Privind retrospectiv, Aurelia și-a amintit de momentele importante ratate, separată de casă, precum și de decesul părinților și al fiicei ei, evenimente care au afectat-o profund.

“Anii petrecuți departe mi-au luat multe momente frumoase, pe care nu le mai putem recupera, și chiar și persoane dragi. În cazul meu, părinții și fiica. Toți trei au plecat în aceleași zile de sărbătoare, în trei ani consecutivi.”

“Anul a trecut repede, iar acasă nu mai e la fel. Multe dintre noi suntem bolnave. Altele și-au pierdut familia. Multe, deși sunt în vârstă, continuă să muncească, având dificultăți. Uneori suntem judecate nu doar de străini, ci și de cei dragi, iar dezamăgirea și tristețea ne urmăresc.”, a mai spus aceasta.

Întoarcerea acasă: “Nu e totul roz!”

“Spun asta pentru că mulți s-au dezamăgit de cei dragi, care le cereau: Ce-ai făcut pentru mine? În acele clipe, simți că te prăbușești. Ei uită că le-ai trimis colete și bani, că tu, ca îngrijitoare, nu mâncai și nu dormeai suficient. Tu așteptai să primească coletul, să-ți spună cât de fericiți sunt. În acele momente te simțeai împlinită și aveai puterea să mergi mai departe.”

Eu sunt epuizată, am dureri de oase îngrozitoare, probleme cardiace, insomnie etc. M-am dedicat familiei. Întoarcerea definitivă acasă, așa cum o aștepți cu bucurie, nu e totul roz. Pierzi nu doar părinții, ci și liniștea sufletească.

Deși unii ne critică pentru absența prelungită, ne confruntăm și cu indiferența celor de la care ne așteptam sprijin. Poate că este doar o iluzie, sau oboseala rezultată din îngrijirea bătrânilor.”, a mai adăugat Aurelia.