Ruinele orașului Pompeii continuă să ofere indicii valoroase despre tehnicile inginerești ale Romei antice, iar noile analize realizate de o echipă de la MIT sugerează că rețeta tradițională a betonului roman, atribuită de obicei arhitectului Vitruviu, ar putea necesita o revizuire semnificativă.

Cercetătorii au examinat materiale de pe un sit arheologic vechi de aproape două milenii, unde erupția Vezuviului a conservat atât un zid în construcție, cât și grămezi de materii prime pregătite pentru utilizare.

Deși manualele de arhitectură antică mentionează o pastă obținută prin amestecarea varului cu apă înainte de includerea altor componente, dovezile recente indică faptul că meșterii romani foloseau o metodă mult mai elaborată și mai eficientă.

Această tehnică, numită „hot-mixing”, a fost documentată anterior, însă probele descoperite la Pompeii oferă, pentru prima dată, confirmarea directă că era metoda standard utilizată în anul 79 e.n.

Cum funcționa cu adevărat amestecul „hot-mixing”

Conform analizelor conduse de inginerul Admir Masic, procesul presupunea măcinarea varului nestins (lime rapid) și combinarea acestuia cu cenușă vulcanică și alte materiale uscate, urmată de adăugarea apei.

Această etapă finală declanșa o reacție chimică intensă, generând căldură și formând mici fragmente de var reactive, naturale în structura betonului.

În timp, aceste particule se dizolvau parțial și umpleau microfisurile din material, conferindu-i proprietatea de auto-vindecare.

Această capacitate, sesizată și în structurile romane păstrate de-a lungul secolelor, explică durabilitatea remarcabilă a monumentelor antice.

Descoperirea de la Pompeii și rolul aditivilor vulcanici

Studiul publicat în Nature Communications descrie detaliat probele extrase direct de pe șantierul conservat de eruptie. Acestea conțineau atât clastele tipice procesului „hot-mixing”, cât și amestecul uscat destinat să reacționeze la contactul cu apa.

De asemenea, cercetătorii au concluzionat că aditivii vulcanici, fragmentele de pânză ponce, nu erau aleși doar din apropiere, ci și pentru proprietățile lor chimice.

Analizele chimice indică faptul că, în contact cu soluția poroasă din interiorul betonului, acești aditivi reacționau treptat, formând noi minerale ce contribuiau la consolidarea structurii. Practic, materialul devenea din ce în ce mai durabil odată cu trecerea timpului.

Rezultatele demonstrează că romanii aveau o înțelegere avansată a proceselor chimice, chiar dacă nu le exprimau în termeni moderni.

Modelul lor de construcție a generat un material dinamic, capabil să se regenereze, o trăsătură pe care inginerii de astăzi încearcă să o reproducă, dezvoltând betoane auto-regenerabile și sisteme de construcție mai durabile.

În ciuda diferențelor evidente față de descrierile lui Vitruviu, specialiștii afirmă că moștenirea acestuia rămâne fundamentală pentru înțelegerea tehnicilor arhitecturale din antichitate.

Este posibil ca arhitectul să fi surprins doar o parte a procesului sau să fi descris o variantă utilizată în contexte diferite. Totuși, studiul MIT indică faptul că metoda predominantă în secolul I e.n. se baza pe reacția rapidă produsă prin amestecul de var uscat cu cenușă vulcanică.