Un artefact descoperit în Irak aproape de un secol continuă să stimuleze controverse intense în comunitatea științifică.

Cunoscut sub denumirea de „bateria din Bagdad”, obiectul datând de aproximativ 2.000 de ani ridică o întrebare captivantă: este vorba despre una dintre cele mai timpurii forme de depozitare a energiei electrice sau doar despre o vază ritualică interpretată în mod eronat printr-o perspectiva modernă?

Discuția a reapărut după apariția unor experimente recente care indică posibilitatea ca dispozitivul să fi produs o tensiune comparabilă cu cea a unei baterii moderne de tip AA.

Deși această ipoteză nu este nouă, rezultatele recente par să aducă argumente suplimentare în sprijinul tezei că artefactul ar fi fost conceput special pentru a genera electricitate.

Ce reprezintă, de fapt, „bateria din Bagdad” și cum ar fi putut funcționa

Artefactul a fost inițial interpretat ca un vas din lut ce conținea un cilindru din cupru, în interiorul căruia se afla o tijă de fier.

Această configurație a condus la ipoteza că obiectul ar fi putut funcționa ca o celulă galvanică antică, un principiu în legătură cu experimentele lui Alessandro Volta din secolul al XVIII-lea.

Însă problema majoră pentru cercetători este dispariția obiectului original după invazia Irakului din 2003. Astfel, toate studiile actuale se bazează pe reconstrucții efectuate din documentație istorică și descrieri existente.

Un studiu recent, citat de publicații specializate în chimie, sugerează că structura vasului de lut ar fi avut un rol esențial: pereții poroși ar fi acționat ca un separator între un electrolit, posibil o substanță alcalină, și aer.

Conform reconstrucției, cilindrul de cupru ar fi funcționat ca o componentă a unei celule externe, iar tija de fier ca un electrod intern.

Împreună, acestea ar fi putut genera un curent electric de aproximativ 1,4 volți, o valoare surprinzător de apropiată de tensiunea unei baterii moderne. Exponentul studiului afirmă că acesta ar fi cel mai eficient mod în care obiectul ar fi putut fi utilizat, dacă scopul său a fost generarea de electricitate.

Ipoteză inovatoare sau interpretare excesivă a trecutului?

Chiar și cu aceste descoperiri, scepticismul persistă. Mulți arheologi consideră că energia produsă ar fi fost insuficientă pentru a justifica utilizarea intenționată a obiectului ca baterie.

Mai mult, teorii vechi, care sugerau că dispozitivul ar fi fost folosit pentru placarea metalelor sau decorarea bijuteriilor prin electroliță, sunt respinse chiar și de către unii susținători ai posibilității funcționării electrice.

O interpretare recentă alternativă propune un rol simbolic sau ceremonial: curentul electric ar fi fost utilizat pentru a accelera coroziunea unor texte sau rugăciuni inscripționate, fiind perceput ca o demonstrație vizuală a unei „energie” care a influențat mesajul adresat divinității. În acest context, electricitatea ar avea o utilitate spirituală, nu practică.

Pe de altă parte, arheologi specializați în studiul artefactului susțin că explicația religioasă este mai plauzibilă. Ei argumentează că obiectul ar fi fost un vas sacru destinat păstrării rugăciunilor, sigilat și îngropat în cadrul unor ceremonii dedicate divinităților subpământene.

Găsirea unor obiecte similare în aceeași regiune, inclusiv vase care conțineau recipiente de cupru – imposibil de interpretat ca baterii – susține această ipoteză.

De asemenea, tija de fier, considerată de unii ca fiind un electrod, ar fi fost de fapt un simplu cui folosit în ritualuri. Din această perspectivă, „bateria din Bagdad” nu reprezintă un exemplu de tehnologie avansată pierdută, ci un caz ilustrativ despre cum cunoștințele moderne pot influența interpretarea artefactelor antice.

Dezbaterea continuă, iar absența obiectului original face improbabilă formularea unei concluzii finale. Totuși, cazul evidențiază fragilitatea liniei dintre descoperirea științifică și interpretarea speculativă a trecutului din cauza perspectivei contemporane.