În istoria fenomenelor meteorologice neobișnuite, puține episoade sunt atât de incredibile precum cel raportat în ianuarie 1887, în apropiere de Missoula, în statul american Montana. O furtună de iarnă a adus în valea râului Clark Fork fulgi de zăpadă descriși ca fiind uriași, unii dintre ei având dimensiuni mult peste cele obișnuite în natură.

Povestea a devenit celebra deoarece ridică o întrebare simplă și fascinantă: cât de mari pot ajunge, de fapt, fulgii de zăpadă și unde se termină realitatea măsurabilă, iar unde începe exagerarea inevitabilă a martorilor?

Ce s-a raportat în Montana și motivul celebrității acestui caz

Conform înregistrărilor din registrele de recorduri, în noaptea de 27 ianuarie 1887, în zona Missoula, au fost descriși fulgi de zăpadă „cât niște ulcioare de lapte”, care ar fi atins aproximativ 38 de centimetri în lățime și 20 de centimetri în grosime. Dimensiunile atât de mari sunt aproape imposibile dacă ne imaginăm cristalul delicat, cu forme geometrice fine, așa cum îl știm în mod obișnuit.

Cu toate acestea, este esențial de menționat că în limbajul comun, „fulg de zăpadă” nu înseamnă întotdeauna un singur cristal. În anumite condiții, ceea ce cade din cer poate fi o aglomerare de mai multe cristale de zăpadă lipite sau presate împreună, formând bulgări dezordonati, mult mai mari decât un cristal individual. Astfel, recordul vizează un „fulg” în sens larg, nu neapărat un cristal unic perfect.

Cum se formează cristalele de zăpadă și care este limita reală a dimensiunii cristalelor

Cristalele de zăpadă se creează atunci când vaporii de apă din atmosferă trec direct de la stare gazoasă la stare solidă, devenind gheață, fără a trece prin faza lichidă. Forma lor, adesea hexagonale, depinde de temperatură, umiditate și de modul în care cristalul crește în nor.

Atunci când vorbim despre un cristal individual, limitele sunt mult mai restrânse. Fizicianul Kenneth Libbrecht de la Caltech studiază cristalele de zăpadă de peste două decenii și a documentat chiar și cel mai mare cristal observat în natură, de aproximativ 10 milimetri de la un vârf la altul. Chiar și astfel, este considerabil, având în vedere că un cristal obișnuit are adesea doar 2–4 milimetri în diametru.

Diferența dintre „cristal” și „fulg” explică de ce recordul din 1887 continuă să fie subiect de discuție. Un cristal foarte mare este rar, dar suportabil în limitele fizicii; un „fulg” uriaș, în schimb, poate fi rezultatul lipirii mai multor cristale într-o structură fragilă și dezordonată, mai ales în timpul furtunilor intense, cu zăpadă umedă.