Ce sentimente nobile ne încearcă de fiecare dată la apropierea Crăciunului! Ce senzație de frumusețe și strălucire. Ce bucurie să așezi pe masă cele mai alese bunătăți și să-i aduni pe cei dragi în jurul bradului. Să asculți colinde cu o liniște adâncă, după zile întregi de alergat după cumpărături și de trafic aglomerat în Bucureștiul modern, te epuizează fizic. Scriitoarea Lavinia Betea a relatat pentru Gândul o clipă de noblețe și de bucurie pură din Crăciunul de odinioară. Atunci când ninsorile acopereau totul și tăiau porcii era un obicei sacrosanct, iar gospodinele planificau cu sârg ce bucate vor oferi la masa festivă. Când bucuriile erau simple, dar autentice, și așteptările transformau o comunitate modestă într-o adevărată magie a recunoștinței.

„Ca o minune povestea Maica, mama mamei mele, despre brăduțul cu nuci și mere «vanelii», «prime și «bomboni din pădure uscată”

Historiografa Lavinia Betea evocă, cu bucuria unui copil de altădată, din amintirile din colecția sa de adult, perioade din Crăciunul alb – negru al Crăciunului de odinioară, din Ținutul Hălmagiului, locul său natal. Atunci când inimile oamenilor, nu telefoanele, păstrau cele mai frumoase și speciale momente.

Scriitoarea vorbește despre magia sărbătorilor, când cadoul de Crăciun era hăinuța adecvată sezonului rece și creșterii copilului, când

Crăciunul era, de fapt, pentru întreaga comunitate, cu bucate din porcul sacrificat, iar colindele exprimau bucuria tradițiilor autentice, trăite cu credință și patos, de oameni care sfințesc locurile.

Lavinia Betea admit că, dincolo de acest troian al amintirilor – colorat de trecerea anilor – Crăciunul nu mai păstrează acea magie de odinioară, precum și iernile aspre și lungi nu mai troienesc ca altădată. Dincolo de vremuri și vremuri, însă, rămâne în fiecare dintre noi taina așteptării Moșului, o magie coloidică cu praf de stele peste întreaga sărbătoare rotundă a Crăciunului.

„Merele mici cu aromă de vanilie au fost și sunt» «madlenă» către locuitorii din zonă

Redăm povestea și miracolul Crăciunului așa cum l-a trăit și simțit scriitoarea Lavinia Betea în anii copilăriei, în satul natal.

„Am trăit diverse sărbători de Crăciun. Cea mai intensă și magică a fost cea de la vreo doi-trei până la maximum opt ani. De atunci, adică, amintirile se întrepătrund, iar fantezia copilului descompune Moșul în mustăți și barbă de vată, cușma și mantaua bătrânului, inflexiuni din glasul tatălui sau ale vecinului, și cizmele pe care le-am văzut de nenumărate ori…

În acei ani, sărbătoarea – puțin spre o viață întreagă, dar reprezentând circa o treime din colecția amintirilor de adult – era Crăciunul tradițional din Ținutul Hălmagiului, locul unde m-am născut.

„Se întâmpla nu se știe de când, ca și ideea pastorului Luther de a apropia creștinii de Isus încă din copilărie, prin celebrarea nașterii pruncului Sfânt, fiindcă acea sărbătoare a luat un avânt din Saxonia spre satul răsfirat din Apuseni.

„Ca o minune, povestea măicuța, mama mamei mele, despre brăduțul cu nuci și mere, „vanelii”, „prime” și „bomboni” din pădure uscată. Ea cumpărau de la „șătrari” suluri colorate de hârtie creponată pentru decor și iluzia dulcelui décor. Dar merele mici cu gust de vanilie au fost și sunt „madlenă” proprie zonelor din sat. Cadoul de Crăciun era, de obicei, hăinuța potrivită temperaturii și creșterii copilului, fie țesută sau cusută de mama. Cu tatăl plecat la război, nici Crăciunul nu putea fi atât de generos.”

„Crăciunul venea, apoi, în sat cu bunătăți din porcul sacrificat”

• „După cum îmi amintesc, nu era om care să nu pregătească porcul pentru sărbătoare. La noi în sat, spre dimineață, „țăranii cu duba” aduceau lăt un rând de sunete și lumini, iar mesele erau pline cu specialități precum caltaboși, slănină afumată cu paprika, răcituri, sarmale și cârnați pregătiți o dată pe an. Căci, „proaspătul” porcul de Crăciun și „catarigii” (cârnații) erau prăznuiți cu dragoste și rigoare.

Astfel, din seara Ajunului și până dimineața zilei de Crăciun, când mergeau la biserică cu casele pline de suflete și colinde memorabile, era noaptea aleasă a miracolelor nesfârșite. Trei deșteptări – prima: a Moșului, apoi, așteptarea anului ce avea să vină, și ultima, a păcii și a bucuriei purtate în sufletul celor mici. Cu trei deșteptări, se naște speranța și credința în magie și în iubirea de oameni.

La întâlnirea cu pruncul plin de emoție, prima întrebare a Moșului era despre cumințenie: „Merită sau nu merită pomul?”

Acest test avea ca scop întărirea credinței și îndrumarea copilului spre o conduită morală, înțeleaptă și respectuoasă. Moșul îl întreba pe copil, cu blândețe, dacă a spus rugăciunea pentru îngerul lui păzitor, și dacă a fost ascultător, întrucât aceste comportamente au fost considerate cele mai importante în procesul de socializare și formare a caracterului.

„Dăruitul se relaxa, extaziindu-se de recompensa pentru buna purtare”

• „Toți, în familie, confirmau comportamentul copilului – îl ascultau, chiar dacă uneori nu prea mult sau nu mereu. Iar Moșul, cu promisiunea sancțiunii pentru anul următor (exprimată în „dacă”), continua dialogul. – „Spune o rugăciune, știi tu, să vedem dacă te-ai făcut cuminte?”

Primul moment de la întâlnirea cu Moșul era rugăciunea către „îngerul meu”, trimis de Dumnezeu să-l păzească și să-i ghideze pașii. În fine, după examene, Moșul părăsea locul cu brăduțul împodobit, ducând în suflet dorința de a reveni, iar copilul, cu inima plină de bucurie, se relaxa și se extazia pentru recompensa de bună purtare și promisiunea de a deveni mai bun.

„Apoi adormea fericit până la cel de-al doilea miracol – «pruncii cu steaua» 

• „Brăduțul de Crăciun al generației mele avea ornamente, beteală și globulețe colorate (cel mai apreciat fiind vârful!), luminări și bețișoare care, aprinse, scoteau scânteiețe… și „saloane” în staniol colorat. Bomboane de caramel, ca și în prezent, era o tradiție ca toți copiii să aibă parte de aceste mici bucurii. Sub brad, era mereu ceata de cadouri — pijamale, rochițe, pantalonași și veste „de gata”, precum și alte surprize vestimentare, ce completau vestiarul copilului.

„Apoi, se adormea fericit până în momentul în care apărea al doilea miracol – “pruncii cu steaua”. Era un grup de băieți din școală, purtând cămăși albe și haine groase, cu coifuri și coroane, cu sceptru sau toiag, după rolul fiecăruia din reprezentarea Nașterii lui Iisus. În timpul pelerinajului nocturn, școlarii cântau colinde și gesticulau cu entuziasm, în timp ce adultul care îi însoțește, printre care și preotul satului, coordona tot spectacolul, asigurând și recitalurile și predicile de colinde, din casă în casă, până spre zorii zilei.

„Seara de Crăciun, la sat, depindea de ospitalitatea gazdei sau de prezența tinerelor fete de măritat”

• „Întreaga comunitate, în seara de Ajun, aprindea lămpi și făclii, și asculta clopotele bătând în depărtare. În satul nostru, „feciorii cu duba” ajungeau aproape de răsărit, însoțiți de muzică și voie bună. Tineri bărbati, necăsătoriți, aduceau cu ei sigur o trupa de minunate instrumente, și cântau colinde pentru toată lumea, în timp ce melodiile și vinul erau părți ale acestei tradiții. În funcție de ospitalitatea gazdei și de prezența fetelor de măritat, se decidea cât de mult se va prelungi petrecerea, până în zorii zilei.

În timp, tehnologia a schimbat modul de a sărbători. În anii ’70, localnicii ascultau la radio colinde și tradiții de iarnă. Apartamentele aveau radiouri și televizoare, iar lanternele și beculețele aprinse decorau casele. Frigiderele și congelatoarele erau folosite pentru păstrarea porcului de Crăciun, iar obiceiurile legate de „pruncii cu steaua” și „feciorii cu duba” au încetat să fie practicate, înlocuite de muzică înregistrată și divertisment modern.

Colaj foto: Gândul și arhiva Lavinia Betea

RECOMANDAREA AUTORULUI: