Epidemie de ciumă de acum 5.500 de ani, descoperită în Siberia

Un studiu recent a identificat cele mai vechi dovezi ale existenței bacteriei responsable de ciumă, datând de acum aproximativ 5.500 de ani, în situri arheologice din zona lacului Baikal, Siberia. Descoperirea indică faptul că boala a afectat comunități preistorice mobile, cu mult înainte de Evul Mediu, contestând teoria că epidemii majore ar fi apărut abia odată cu societățile agricole și urbane.

Descoperirea în siturile arheologice din Siberia

Echipa de cercetători a analizat rămășițe umane din patru cimitire situate de-a lungul râului Angara, aflat în apropierea lacului Baikal. Analizele au fost realizate pe dinții indivizilor îngropați, unde s-au identificat fragmente de ADN vechi provenind de la agenți patogeni. În 18 cazuri, s-a confirmat prezența ADN-ului de Yersinia pestis.

Rezultatele au atras atenția prin vechimea lor, dar și prin contextul în care au fost descoperite. Arheologii observaseră anterior un număr neobișnuit de mare de copii înmormântați în același interval scurt de timp, fără a exista urme de trauma sau rănire în cazurile analizate. Analiza genetică a adus pentru prima dată o explicație pentru această mortalitate.

Focare de ciumă în comunitățile preistorice

Studiul a identificat două episoade distincte de boală. Primul ar fi avut loc între aproximativ 5.596 și 5.341 de ani în urmă. Al doilea, între 5.126 și 4.926 de ani în urmă. Unele morminte conțineau mai mulți indivizi îngropați împreună, inclusiv rude apropiate, precum un grup format din trei fete înrudite și o familie cu o mătușă și un nepot.

PUBLICITATE

Analiza sugerează că acești oameni nu au fost abandonați sau îngropați aleatoriu. Prezența mai multor membri ai aceleiași familii în același mormânt indică o organizare a comunității acasă, în ciuda epidemiei.

Vulnerabilitatea în rândul copiilor

O observație semnificativă a studiului este frecvența mortalității în rândul copiilor. Cea mai mare vulnerabilitate a fost observată în rândul celor mici, pentru care s-a identificat în tulpinile de Yersinia pestis o genă asociată cu proteine ce declanșează reacții imunitare extrem de puternice.

Cercetătorii consideră că aceste tulpini vechi nu erau la fel de adaptate mecanismelor de transmisie eficientă, precum formele ulterioare ale bolii. Astfel, boala din acea perioadă ar fi fost o formă de ciumă pneumonică, transmisibilă prin picături respiratorii sau contact apropiat, nu neapărat prin purici, cum s-a considerat pentru formele mai recente.

Posibile surse și mecanisme de răspândire

Originea focarelor ar putea fi legată de marmote sălbatice, animale vânate de comunitățile preistorice. Aceste animale, utilizate pentru hrană sau materiale, ar fi putut transmite bacteria la oameni. Ulterior, boala s-ar fi răspândit între membrii familiilor și comunitățile afectate.

Analiza genetică a ADN-ului patogenilor din aceste relicve indică faptul că, deși forma de ciumă nu avea aceleași mecanisme de transmitere ca cele din Evul Mediu, pericolul era real, iar efectele asupra populației puteau fi letale, în special pentru copii.