Un studiu recent publicat în revista Science a identificat două specii de caracatițe uriașe care au trăit în oceanele din perioada Cretacicului târziu, cu o lungime de până la 19 metri, fiind considerate unele dintre cele mai mari nevertebrate din istoria Pământului. Descoperirea contrazice conceptul tradițional despre rolul dominant al reptilelor marine, precum mosasaurii, ca prădători principali în acea epocă.

Specii fosilizate și dimensiuni estimative

Observațiile s-au bazat pe analiza a 27 de fălci fosilizate, recuperate din sedimente marine din Japonia și Insula Vancouver, Canada. Specia N. haggarti a fost estimată a atinge între 7 și 19 metri în lungime. Această mărime o plasează printre cele mai mari nevertebrate descrise în registrele fosile și o compară cu reptile marine gigantice și plesiozaurii din perioada Cretacicului.

Importanța fălcilor în studierea fosilelor de cefalopode

Fălcile, numite și „ciocuri”, sunt structuri dure care au permis estimarea dimensiunii animalelor și a dietei. Uzura acestor „ciocuri” oferă indicii despre tipul de hrană consumată și despre comportamentul animalelor. Caracatițele, fiind nevertebrate, lasă rareorifosile complete din cauza lipsei oaselor sau cochiliilor, astfel că aceste structuri reprezintă principalele dovezi fosile pentru aceste specii.

Rezultate și interpretări

Specialistul Shin Ikegami afirmă că N. haggarti avea dimensiuni comparabile cu calmarul gigantic modern. Estimările indică o posibilă lungime de până la 19 metri, ceea ce o plasează printre cele mai mari nevertebrate din întreaga istorie terestră.

Analiza uzurii asimetrice a fălcilor indică o posibilă dezvoltare a unui comportament mai complex. Marginea dreaptă a maxilarului pare mai uzată decât cea stângă la ambele specii, o caracteristică asociată cu animale inteligente moderne. Această lateralizare sugerează că aceste caracatițe uriașe ar fi putut avea un nivel de inteligență comparabil cu cel al unor vertebrate actuale.

Contextul ecologic al perioadei

Perioada Cretacicului târziu, între 100 și 66 de milioane de ani în urmă, se încheia cu un eveniment de extincție în masă. În apele acelei epoci, vertebrate mari precum mosasaurii, plesiozaurii și rechinii de până la 10 metri era populație dominantă. Nevertebratele aveau cochilii mai groase și mai elaborate, ca răspuns evolutiv la presiunea prădătorilor vertebrați.

Inventarierea ecosistemului arată că, pentru prima dată, caracatițele gigantice nu erau victime, ci competitori sau chiar prădători ai reptilelor mari marine. Estimările sugerează că aceste cefalopode vânează amoniți, bivalve mari și pești, folosindu-și brațele lungi, maxilarele puternice și corpul mare pentru a captura pradă.

Contribuția metodologică a studiului

O parte crucială a cercetării a fost folosirea tehnologiei de imagistică avansate și a inteligenței artificiale. Multe dintre fălcile analizate nu ar fi fost vizibile cu metode tradiționale, fiind identificabile numai prin tomografie de înaltă rezoluție și modele digitale tridimensionale. Această abordare a permis cercetătorilor să studieze structuri fragile fără a le deteriora.

Implicațiile descoperirilor

Studiul sugerează că aceste caracatițe gigantice aveau o inteligență avansată și un comportament complex, similar cu cele ale caracatițelor moderne. În plus, poziția lor în lanțul trofic contrazice ipoteza conform căreia acestea erau victime o perioadă între reptilele marine.

Dezvoltarea maximă a acestor cefalopode arată o evoluție convergentă cu vertebratele, ambele grupuri dezvoltând maxilare puternice și corpuri adaptate pentru viteză și vânătoare.

Precizări despre habitat și stil de viață

Caracatițele uriașe din acea perioadă nu trăiau în medii de coastă sau adâncimi extreme. Deși nu erau de știut dacă se aflau în ape de coastă sau în zone oceanice deschise, afirmațiile indică un habitat relativ deschis, cu o biodiversitate mare. Aceste animale foloseau brațele lungi și aparatul bucal pentru a captura prada, fiind adaptate pentru un stil de viață activ și prădător.

Tehnici și metode de studiu

Datele provin dintr-o combinație de tomografie înaltă rezoluție și inteligență artificială, care au permis identificarea și reconstruirea digitală a fosilelor. Această metodă a fost necesară pentru a descoperi fălci complet neobservabile prin metode convenționale, fără a deteriora roca parentală.