Palma de Aur: Un simplu accident, de Jafar Panahi.

Marele Premiu: Valoare sentimentală, de Joachim Trier.

Premiul Juriului, ex aequo:

Sirat, de Oliver Lax

Sunetul căderii, de Mascha Schilinski

Premiul pentru Regie:

Kleber Mendonca Filho, pentru Agentul secret.

Premiul pentru Scenariu:

Jean-Pierre Dardenne și Luc Dardenne pentru Mame tinere.

Premiul pentru Interpretare feminină:

Nadia Melliti, în Surioara, de Hafsia Herzi

Premiul pentru Interpretare masculină:

Wagner Moura, în Agentul secret, de Kleber Mendonca Filho

Premiul Special:

Înviere, de Bi Gan

Premiul Camera de Aur:

Quinzaine des réalisateurs – Tortul Președinților, de Hassan Hadi.

Premii acordate la întâmplare

Cam așa s-a terminat… și acum voi trece la o analiză personală: cu excepția primelor două premii, cele mai importante, care se justifică, restul par acordate la întâmplare sau, dimpotrivă, manipulate, „făcute la comandă”. Ceremonia de închidere de sâmbătă seară a fost, surprinzător, mult sub nivelul celei de deschidere și, într-un fel, grăbită. O câștigătoare a rostit un discurs lung în limba germană, fără traducător, din care presupun că mulți au înțeles doar „Danke”. Pe de altă parte, Jafar Panahi a ținut un discurs în arabă, dar a avut un traducător. Singurul moment cu adevărat emoționant a fost când actorul (și nu numai!) american John C. Reilly a cântat, foarte frumos, pe scenă, La vie en rose…, după ce a evocat, sarcastic, „ziua fără electricitate” pe care a trăit-o Cannes-ul!

Cinci ore fără curent electric

Într-adevăr, 24 mai 2025 va intra în istorie ca „ziua întreruperii curentului” de la Cannes: aproape 5 ore, deodată, totul s-a oprit. Nu numai curentul electric, ci și internetul și telefoanele, fixe și mobile, nu mai funcționau! Brusc, magazinele de lux păreau niște locuri sumbre, cu vânzătorii ieșiți îngrijorați pe trotuar; chiar și farmaciile și-au tras obloanele; bancomatelor li s-au stins luminile, scoase din uz; nicăieri nu se mai putea găsi ceva de mâncat sau băut „cald”, și desigur doar la schimb cu numerar – dar cel mai stresant era că nimeni nu știa „ce se întâmplă”. Recepțiile hotelurilor nu știau nici ele nimic, fără radio, fără televizor, fără internet… Sălile de cinema au fost evacuate – singurul loc din Cannes care a continuat să funcționeze a fost Palatul Festivalurilor (care, deși imens, are un sistem propriu de alimentare, nu degeaba e numit „buncărul”). A fost o experiență tulburătoare, chiar și pentru cineva care cunoaște, din „epoca luminilor”, ce înseamnă „să ți se oprească curentul”… Am simțit cât suntem de vulnerabili, cât de dependenți am devenit, cât de mult am renunțat la ceea ce se înțelegea prin „dimensiunea umană” a viețuirii… În prima zi a festivalului am scris că la Cannes „am devenit accesoriile propriilor dispozitive mobile”! Ultima zi a festivalului a venit ca un avertisment, ca un duș rece, prin această „întrerupere istorică” (s-a spus că ar fi vorba de „un sabotaj”). Dar importanta nu este cauza, ci efectul!

Decizii controversate

Istoria festivalului ne arată că în materie de premii este posibil totul: nu se știe prin ce metode, sau prin ce jocuri – au fost ediții în care juriile au făcut ceea ce se numește „nedreptăți flagrante”, dar n-a murit nimeni din cauza asta; timpul consolidează ierarhiile. De exemplu, Holy Motors, al lui Leos Carax, a rămas un film memorabil, deși nu a fost premiat la Cannes în anul respectiv. Sau Michel Piccoli, ce performanță de neuitat a avut în Habemus Papam, și nu a primit premiu! La fel și la această ediție: juriul a acordat premiul unui actor brazilian absent de la ceremonie pentru un rol onorabil, dar te simți trist văzându-l pe actorul din Valoare sentimentală, Stellan Skarsgård, și știind ce rol a jucat… Prin acordarea premiului pentru regie pentru Agentul secret, filmul brazilianului Filho, juriul a încercat să corecteze o greșeală din 2016, când un film mult mai bun al aceluiași regizor, Aquarius, nu a câștigat nimic.…

În ceea ce privește premiul pentru interpretare feminină, vorba unui venerabil critic de film, la ieșirea din sală: „este ridicol!”. Nu e vorba doar de faptul că prin acest premiu a fost introdus în palmares unul dintre cele mai modeste filme ale competiției (Surioara, despre o tânără musulmană care se confruntă cu o identitate fragilă), este vorba de faptul că actrița de 23 de ani, încă studentă, joacă într-un mod monoton, lipsită de nuanțe, ostentativ „masculin”, aceeași formulă de-a lungul filmului – e de neînțeles cum, dintr-un întreg festival cu actrițe remarcabile, juriul a făcut o alegere așa de neconvingătoare. Poate că nu au premiat o actriță, ci un discurs „politic corect”? Oare regizoarea filmului a plâns din cauza asta în sală și câștigătoarea s-a comportat ca o eroină pe scena de premiere?

O altă greșeală a juriului a fost premiul pentru scenariu: filmul fraților Dardenne despre mamele minore are stilul caracteristic al regizorilor. Dar, în mâini străine, ce ar mai rămâne din scenariu? Poate doar o idee de scenariu.

Dublarea premiilor

În disperare de cauză, ca și când nu ar fi fost suficient că a dublat premiul juriului (între o regizoare germană și un regizor franco-spaniol), juriul a adăugat un așa zis „premiu special” unui film suprarealist, confuz, al unui tânăr chinez, potrivit mai degrabă pentru secțiunea experimentală decât pentru competiția principală.

Marii absenți ai palmaresului sunt Loznitsa și Wes Anderson, filmul japonez Renoir și filmul despre Nouvelle Vague. Juriul a preferat, în schimb, niște filme considerate „bizarerii” de către critici. O posibilă explicație ar fi compoziția juriului: au lipsit critici de film, iar uneori artiștii au o privire foarte subiectivă asupra filmelor colegilor lor. Din juriu a lipsit, de asemenea, un regizor din Estul Europei, ceea ce nu este normal. Adevărul este că selecționerii au fost interesați de alte zone, Iran, Irak, Gaza, dacă erau filme de calitate, doar că senzația este uneori de o atenție focalizată excesiv într-o anumită direcție, nu dintr-un interes artistic, ci din alt motiv.

Singurele premii incontestabile sunt primele două, despre care am scris, Palme de Aur (iranianului Jafar Panahi și Marele Premiu (nordicului Joachim Trier), deși, subiectiv, le-aș fi preferat inversate! Valoarea sentimentală a fost filmul cu cele mai lungi aplauze (19 minute)!

Dar, pentru a încheia cu o observație strict personală, cel mai bun film pe care l-am văzut la Cannes a fost, fără doar și poate, Sunshine, al lui István Szabó, din 1999, cu Ralph Fiennes și Rosemary Harris. O copiere restaurată, un omagiu adus regizorului, care a împlinit 87 de ani. O producție a unui mare producător canadian care a nu uitat de rădăcinile sale. Dacă cineva vrea să înțeleagă secolul XX, Sunshine este o lucrare plină de emoție și adevăr. Parcă ar fi fost realizat azi, pentru că arta nu are vârstă… Doar industria și tehnologia îmbătrânesc. Și uneori, simțim lipsa curentului electric!